Exercițiu de imaginație – o Românie normală

Mai este puțin până la votul de duminică. Mai sunt, probabil, puțini nehotărâți, al căror vot mai poate fi influențat într-o parte sau alta. Știm, probabil, majoritatea, cam ce ne dorim pentru România și pe cine ne-am dori să vedem în funcția de președinte al țării. Mulți dintre noi am trăit aceste zile premergătoare celui de-al doilea tur de scrutin, cu frica în sân, cu inima la gură. Principala teamă este bineînțeles aceea de a-l vedea ales pe candidatul cu care nu am votat. Acela pe care îl urăm, îl disprețuim, îl ponegrim, îl injuriem. Acela pe care nu îl înțelegem. Acela de care, în ultimă instanță, ne este frică. Indiferent de ce parte ne-am afla, votul nostru e motivat de frică. Unora le e frică să nu le fie tăiate pensiile. Altora le e frică să vadă un ne-român și ne-ortodox la cârma țării. Unora să nu revină băsescienii la putere; altora – comuniștii. Altora să nu ne facem de râsul Europei cu un președinte plagiator.
Pe lângă temerile legate de contracandidat, câțiva dintre noi mai avem o teamă, teoretic inimaginabilă în cadrul unui proces electoral organizat în secolul 21 într-un stat democratic. Ne este teamă că nu vom avea posibilitatea de a ne exersa un drept constituțional fundamental – acela de a vota. De a vota, pur și simplu. De a ne spune părerea. De a alege dintre cele două variante rămase, una care ni se pare mai potrivită pentru România. Pentru noi, pentru părinții noștri, pentru bunicii noștri, pentru copiii noștri.
Ni se reclamă din varii surse, nouă, românilor din diaspora, fie că suntem fraudatori, fie că nici nu ar trebui să avem acest drept de a vota viitorul unei țări în care nu locuim. Nu vreau să pierd vremea cu explicații despre ce înseamnă Constituția, sau cât de greu s-a obținut acest drept de vot, istoric vorbind, sau cu scenarii despre români care s-ar întoarce acasă dacă ar avea unde lucra, unde locui, unde obține ajutor în dezvoltarea de proiecte și investiții locale. Vreau doar să vă imaginați că aveți un frate care la un moment dat vă spune: nu mai ai voie să îi zici mamei mamă, pentru că locuiești la mai mult de 100km depărtare de ea. Nu contează că îi duci dorul, că îi porți de grijă, că îi trimiți bani când și cât poți, că aștepți cu nerăbdare să îți pună la pachet niște zacuscă, gem de prune, sau o sticlă de țuică. Nu contează că ignori oferte tentante de vacanță pe alte tărâmuri, doar ca să poți petrece concediul acasă, la mama. Nu contează. Gata. Tu nu mai ai dreptul să îi spui mamă. Poți să îi spui oricum altcumva: tanti, stimabilo, madam, fă, vecina de la 4, sau, de ce nu, capră, scursătură, scorpie, pensionară aberantă. Acestea sunt cuvintele vehiculate recent în media și în rețelele de socializare cu referire la persoane care au avut marea nechibzuință de a își face publică aderența la unul sau altul dintre principalii opozanți în turul de scrutin.
E normal, veți spune, ca într-o campanie electorală să se împroaște unii pe alții cu noroi. E trist, vă voi răspunde, că, în România de astăzi, nu suntem în stare să diferențiem între lozinci electorale și convingeri politice personale; între pomana electorală și dreptul individual la un vot secret; între manipularea din amvon și deliberări pașnice. Am uitat, oare, că acei pensionari care votează motivați de necesitatea de a chibzui constant acei 800 de lei amărâți sunt, poate, mamele, tații, bunicii cuiva? Poate ne-au fost profesori, poate ne sunt vecini. Când se va termina numărătoarea voturilor de duminică, ei vor trebui să trăiască din aceeași pensie mizerabilă. Iar noi va trebui să trăim alături de ei în continuare, oricare va fi rezultatul alegerilor. Vom putea oare să îi privim în ochi pe acești oameni pe care i-am înjosit doar pentru că au avut marea îndrăzneală de a vota PSD sau Ponta?
Da, am comparat România cu o mamă (veți spune că mi se trage de la propaganda cu șoimii patriei). Voi îndrăzni totuși să îi compar pe membrii electoratului cu membrii unei familii. Nu suntem uniți, nu suntem la fel; unii suntem chiar corciți, mai blonzi sau mai bruneți, cum s-a nimerit. Provenind din Ardeal, am veri jumătate unguri, alții jumătate sași, am prieteni de etnie rromă. La mine în sat în Țara Oltului se zice „ia, ia” ca semn de aprobare, in loc de da. Nu mi-e frică de sași, de maghiari, de țigani. Am prieteni care votează dreapta, alții care votează stânga, indiferent de ce argumente le sunt aduse. Când încheiem socotelile, prieteni rămânem, și se cheamă că tot români suntem. Nu ne este frică unii de alții, ar fi aberant.
Dacă mai e timp să învățăm ceva din campania asta electorală, este că disputele electorale ne învrăjbesc inutil. Degeaba îl votăm pe Iohannis dacă nu înțelegem să îi urmăm exemplul și să nu târâm prin noroi și ultimul semn de demnitate al oponentului nostru. Cu ce credeți că schimbăm acest om dacă îl împingem să dea replici mai acide, să fie mai înfipt, mai pe fază? Nu facem decât să justificăm propria ocară aruncată pesedistului cu care ne-am întâlnit ieri la piață.
Cât despre cealaltă parte, degeaba votăm Ponta, dacă nu am plecat măcar o singură dată urechea la rugămințile unei generații tinere care își dorește nu doar schimbare de dragul schimbării, ci o economie sănătoasă, o justiție independentă, și un sistem administrativ eficient.
 Mi-am petrecut aceste două săptămâni ca orice alt român din diaspora care mai e încă interesat de soarta României: citind articole, editoriale, urmărind dezbateri, căutând avid printre comentarii pe forumuri și rețele de socializare. Mi-au lăsat un gust amar toate postările injurioase, toate scrisorile deschise adresate premierului, cuprinzând expresii de genul „puie monta”, „ești un rahat”, „dilimache” etc. Cu ce credeți că se va schimba acest om în urma acestor intervenții usturătoare? Oricât ar fi el de perfid, funcția pe care deocamdată o deține îi acordă totuși o anumită respectabilitate. Cum mi-ar fi zis mie mama, „nu ați mâncat împreună din același blid ca să i te adresezi așa”. Acest avânt agresiv, fie și numai verbal, al unora dintre votanții pro-Iohannis, creează un sentiment de înstrăinare (sic!) și disconfort taman în sânul propriilor susținători. Parcă ne e jenă să ne înhăităm cu oameni care nu înțeleg să se distanțeze de circul electoral, să își îndeplinească o datorie civică simplă de a vota, și să continue să își vadă de treabă într-o Românie normală. Avem, probabil, presentimentul că aceeași oameni care îl atacă acum pe Ponta îl vor ataca în 5-6 luni și pe Iohannis dacă e să iasă președinte. Ne este oarecum greu de explicat că alegerea noastră, deși similară, nu este corelată cu atribuirea de calități și puteri imaginare unui om politic care, odată ajuns președinte, va fi și el limitat de legislație în ceea ce privește funcția de șef de stat, și de opoziție în ceea ce privește implementarea oricărei schimbări substanțiale.
Odată ce unul dintre cei doi ajunge președinte, noi, votanții de rând, va trebui să ne întoarcem la oile noastre proverbiale. Pensionarii la măsurat cotul de pâine, profesorii la predat, studenții la studiat, medicii la îngrijit pacienți, avocații la pledoarii, jurnaliștii la alte scandaluri. Depinde de noi să aducem un dram de normalitate în activitățile noastre zilnice, și să realizăm că doar astfel putem contribui la realizarea unei Românii normale, să ne împingem unii pe alții către normalitate. Depinde de noi să semnalizăm când cutare și cutărică pretind sume de bani nejustificate în schimbul unor servicii care ar trebui să fie gratuite sau subvenționate de stat. Depinde de noi să fim vigilenți când trabantul roșu cu turiști electorali se plimbă din sat în sat în văzul tuturor. Depinde de noi să îi explicăm bunicii sau vecinei că treaba cu campania electorală în fluturașul de pensie este o mare cacealma.
 Poate doar așa vom ajunge și noi ziua în care nu va mai fi o rușine să votezi stânga, ci doar o simplă variantă. Ziua în care a vota dreapta nu va mai fi un gest de exasperare, cu inima strânsă de incertitudinea aplicării programei electorale promise.
Asta îmi voi dori pentru România când voi folosi ștampila de vot duminică: o zi în care procesul electoral va fi unul normal, corect, în care tinerii plecați din țară să studieze vor ști sigur că au la ce să se întoarcă, și nu vor fi lăsați în lacrimi în fața ușilor închise ale ambasadei, așa cum s-a întâmplat în Londra pe 2 noiembrie. O zi în care vor fi primiți înapoi într-o Românie cu ușile larg deschise. O zi în care România va re-deveni normală.