*to my grandmother (versiunea in limba Romana dedesubt)
It was Monday; a slow, and slightly debilitating Monday – nothing unusual for the little Transylvanian town my parents moved to after my departure to Canada. This town, named Fagaras, is the place I was born; to me it remained, however, a place that never quite became my home. The first six years of my life I spent mostly with my grandmother – Mamma Tori, or “Victoria, wife of Ispas from under the hill” as she was known to the villagers of Sambata de Sus (Upper Saturday). After that, I moved away with my parents in an apartment building in Brasov, a large city in the heart of Transylvania. As of back then, when I was nothing more than a miniature human being, that village, with my grandmother and her wonderful house, was the only place I thought of as home.
I used to go home every June, as soon as school was over, leaving behind in the city all homework and required summer readings. In the winter, at home, I was itching to hit the roads caroling with my friends, and then tobogganing down the big hills. At home there was the best homemade bread and Christmas cake in the world. At home, every spring, we would steal Granma’s stockings to dip eggs with them in red dye and then wait for the Easter bunny. At home was where I could run and hide, where I always felt safe and completely free.
Anyhow, as I was saying, it was a Monday, and I was not home. I was indeed, in Romania. I had already visited my aunts and uncles, and spent time with my parents on a road trip my dad had planned way in advance. I had yet to go see Sambata. Ever since I emigrated 8 years ago, I went back home about 5 times. I went back, but I never made it back home. My dearest Mamma Tori had passed away a mere 3 months after my departure. Whatever I did and wherever I went, without her, it was now impossible to re-find my home. Her house, the backdrop of my childhood dreams, has been placed under lock, as the uncle who took it over did not spend enough time there. I have been imagining for years that I was back running through those bright rooms, bathed in the refreshing breeze of the flowery fields outside.
My mother prefers not to visit the house, so instead we would go by the cemetery every time just to say hello to Granma. This Monday she had the same plan; first, we would go by the mountain spring to get some fresh water... I thought of my grandmother’s ice-cold fountain, which used to cool down all the workers that came knocking on her door for water in the hot summer days... We would then go to the grave, and light up a candle for Mamma Tori... I thought of her soft, hard-working hands, her brilliant eyes, and the voice that once told me from her hospital bed: “Petronela, I love you”. You might find it unusual, but in Romania, other than cheesy movie lines, no one ever says I love you. I have not even heard my own mother say it until after a good few years I had spent away. We, Romanians, always suffer of deep longings, but we never know why. We allow them to consume us to the bone, but rarely do we wonder what the cause is, or at least try to confess our feelings.
For me, that thirsty Monday, it was clear what I was longing for. Who I was longing for.
At the grave I listened to my mom whisper The Lord’s prayer; then I caressed the marble cross. I talked to Mamma Tori, as always, in my mind; then I grabbed a fruit from the apple tree that grows nearby. I had a strong feeling she could hear me, but I was not able to find her presence. Not there.
It was getting dark, time to go back to the city. There was time for a short visit with relatives on the other side of the village. My chances of getting away were growing thin. In front of their houses, people were waiting patiently for the cow herd to come back from a day on the pastures. It is the time of day when people take a break from their chores and get chatty with neighbours. My parents too started a long conversation with my aunt and uncle. I went back to the street and ran into an old childhood friend. There was lots of catching up to do. I tried to give him the short version of my life away, as I was dying to ask him for the biggest favour ever: to lend me his bike for half an hour!
I forgot to tell anyone else I was leaving. I flew, pushed by a childish enthusiasm. The bike dashed over the bridge that separates the village in half: the left and the right side of the Sambata valley. The wheels were rolling on their own, while I took in every house corner, the school yard, the old grocery store, the garden that faces the main road, the rusty cross beside the church, a long bench in front of one of my aunts’ house. People going by stared at the strange girl on the bike, trying to figure out who I was. I knew most of them, elderly faces I always admired and respected as a child. There were some new faces too – young kids who grew up in my absence, and some of my old friends, now grown-ups having a hard time trying to place me as well. In the village everyone says hello to everyone. So I answered smiling with my whole heart. Good evening! I was coming back home!
Mama Tori’s street was almost deserted. A young girl came out of her house only to quickly disappear past the neighbour’s front gates. It was Julia, one of the Neagus’ kids! I knew her since she was a baby! On a bench in front of his house, there sat Nelu, a red-faced frail man, probably waiting for his wife to call him in to dinner. My girlfriends’ houses were quiet – they were all gone away to the city to study or work. On the right, past the row of houses, there starts a wide inundated garden – a delightful vision every spring, clad with yellow flowers and crisp fresh grass.
Granma is last house on the left. The neighbours’ dog starts barking. I drop the bike in front of the gates and I jump on the pole to look inside the yard. I almost yell out: mamma! Come out and open the gate!
How many a times had she left the lights on till midnight, so that we, the kids, would see it from the top of the street! How many more times even had we searched above the gate, in that secret place, to find the key she so lovingly hid away for us to find. And some other times, the very few she would get so upset with us for not returning in time from our friends get-togethers that she would lock the gate and leave the key on the other side, so we had to jump over the tall stone fence to get in...
There was once, a few years ago, above this gate, a robust grape vine that would yield the most fragrant pink grapes on this earth. And besides the house, once, there was a walnut tree, with its secret safe house where I could hide to watch incredible sunsets across the hills...
I went around the house, feeling its walls with my bare hands. I ate a couple green plums from the tree growing behind the garden. I took a good look at the small maple tree forest which separates the garden from the hill. My lungs were breathing raw grass, wild flowers, willow leaves, and peppermint. And, somewhere, far away, under that hill, I could see, I could clearly see her: my grandmother, her hoe hoisted on the shoulder, headscarf a bit tilted, and her back a bit hunched, worried about the little child who was anxiously waiting for her at home...
I took all of it with me. Plus three linden flowers to keep the scent fresh in my mind. I hugged every little thing with my thoughts; then I left. Word must have gotten out I was there, because neighbours were stopping me now in the street to ask how I’ve been. We talked about Canada, America, visas lottery. I had to answer questions about my parents, brother, aunt, uncle, cousins. You see, here, everybody knows everybody and their entire family. I too know all of them; maybe not by name, but I know their house, their husband or wife, and I know that each one of them belongs to someone...- that one of the Rus family, the other of the Begu clan, the other - wife of Comsa...
For them I was and will always remain: the child of Tori, wife of Ispas, from under the hill...
***************************************
Amintiri din România
Era un început de săptămână, molcom, şi un pic tâmp, deloc ieşit din comun pentru micul oraş de provincie în care părinţii mei şi-au mutat reşedinţa aproape simultan cu plecarea mea în Canada. Făgăraş, „nici comună, nici oraş” - cum îi place tatei să spună, este locul în care m-am născut, dar care nu mi-a fost niciodată casă. Înafară de primii şase ani ai copilăriei, pe care i-am petrecut la ţară alături de Mama Tore – „Victoria lu’ Ispas din capu’ satului”, bunica mea – n-am mai avut altă casă decât un apartament de bloc în Braşov. Şi de fapt, încă de pe-atunci, pe când eram un bulz de om, satul acela, Sâmbăta de Sus, cu bunica şi casa ei minunată, mi-a fost singurul loc pe care-l puteam numi acasă.
Acasă mă duceam în fiecare vară, de cum se termina festivitatea aia amărâtă de premiere, cu coroniţe încropite la repezeală şi cărţi subţirele pe care le făceam uitate în oraş. Acasă ardeam de nerăbdare să ies iarna la colindat şi la săniuş cu prietenele de pe uliţă. Acasă erau cei mai buni cozonaci de pe lumea asta, şi ouă roşii de Paşti când mama rămânea mereu fără perechea ei cea mai bună de ştrampi, că, deh, ne erau de folos la vopsit ouă cu model. Acasă era locul în care puteam fugi a mă ascunde, în care mă simţeam mereu în siguranţă şi în deplină libertate.
...Ei, şi era o zi de luni, iar eu nu eram acasă. Eram, într-adevăr, în România. Vizitasem deja rudele cele mai apropiate, şi petrecusem timp cu ai mei într-o mini-excursie pe care o plănuiseră special pentru mine cu mult timp înainte. Nu ajunsesem încă în Sâmbăta. De când am luat drumul străinătăţii acum 8 ani, m-am întors în ţară de 5 ori. M-am întors, dar acasă n-am mai ajuns niciodată. Bunica, mama Tore, s-a stins la trei luni după plecarea mea din ţară. Orice aş face şi oriunde aş căuta acum acel acasă, fără ea, nu-l mai pot găsi. Casa ei, decorul copilăriei şi sufletului meu, a rămas pustie, mai tot timpul sub lacăt, mătuşa şi unchiul care îi poartă grija nefiind interesaţi să locuiască acolo. Eu jinduiesc de ani de zile să mai alerg o dată prin „casele de dinjos”, cele răcoroase şi înmiresmate precum câmpul ce le mărgineşte zidurile.
Mama preferă să nu treacă deloc pe acolo când mergem în sat să vizităm mormântul.
Şi în ziua asta de luni tot aşa plănuise să facă: să mergem întâi la mănăstire, să luăm apă sfinţită de la izvorul părintelui Arsenie. Eu mă gândeam doar la fântâna mamei Tore, şi la apa aceea rece de stâmpăra zeci de oameni ieşiţi la coasă prin roghinile din jur. Să trecem apoi pe la cimitir, să aprindem o lumânare mamei. Eu nu puteam uita mâinile ei moi şi totodată bătucite, şi glasul cu care am auzit-o spunându-mi la telefon, de pe patul de spital, pentru prima şi ultima dată: „Petronela, te iubesc”. Mai ţineţi minte că în România, înafară de poveşti romanţate de dragoste, nu spune nimeni nimănui vorba asta? Până şi mamei i-au trebuit câtiva ani buni de înstrăinare înainte de a o rosti. Nouă, în România, ne e mereu dor, şi nu ştim niciodată de ce. Ne lăsăm dorul să ne cutreiere oasele şi prea rareori încercăm să-l conturăm sau să-l destăinuim.
Eu ştiam prea bine de ce îmi era dor. De cine îmi era dor.
La cimitir am ascultat-o pe mama murmurând Tatăl Nostru, şi-am mângâiat la rându-mi poza din marmură. I-am vorbit mamei Tore ca întotdeauna, în gând, şi-apoi am gustat din mărul ce-i face umbră gropii. Trăiam sentimentul că mă aude, dar că nu o pot găsi. Nu acolo.
Se însera deja şi trebuia să plecăm înapoi spre oraş. Aveam timp de o scurtă vizită la casa unor rude din capătul celălalt al satului. Posibilitatea unei evadări se diminua. Pe la portiţe oamenii ieşiseră, ca-n fiecare seară, să-şi aştepte ghivoliţele sau vacile întoarse de la ciurdă. Ai mei se prinseră la poveşti în curtea tuşii Lucica. Eu am ieşit în uliţă şi am dat peste un vechi prieten din copilărie, reîntors în sat să-şi îngrijească părinţii. Nu mai ştiam cum să fac să îi redau pe scurt tot ce mi s-a întâmplat în atâta amar de vreme, ca să pot în final să îi cer ce mi s-a părut atunci cea mai mare favoare pe care mi-o putea face vreodată: să-mi împrumute pentru jumătate de oră bicicleta lui!
N-am mai spus nimănui că plec. Am pedalat împinsă de un entuziasm infantil. Am trecut în zbor podul peste râul Sâmbetei, apa ce separă satul în două: dincoace şi dincolo de vale. Apoi roţile au mers mai mult de la sine, şi eu sorbeam din ochi fiecare colţ de casă, curtea şcolii, cooperativa, grădina cea de la şosea, crucea din faţa bisericii, laiţa din locul unde oprea pe vremuri cursa de dus muncitorii la uzina din Victoria. Treceau pe lângă mine oameni pe care-i ştiam de-o viaţă, rămaşi neschimbaţi, feţe noi, copii crescuţi acum mari, prieteni care aproape mă uitaseră. În sat, invariabil, toţi te salută. Şi eu am răspuns zâmbind cu tot sufletul. Sara bună! Mă întorceam acasă!
Pe uliţa mamii nu era mai nimeni. O domnişoară ieşise dintr-o curte şi se îndrepta spre alta. Era Iulia a lu” Neagu, o ştiam din scutece. Pe laiţă la Ghiorgheci stătea Ică – acelaşi de cât ţin minte, aşteptând probabil să termine muierea de muls, şi-apoi să-l cheme la mămăligă pentru cină. La casele prietenelor mele era linişte – oricum ele sunt plecate fie la Sibiu, fie la Mureş. Mai în jos pe partea dreaptă se termină casele şi începe roghina (grădină inundată ce dă iarbă bună de cosit de trei ori pe an). Bunica e ultima casă pe stânga. La vecini mârâie un câine. Trântesc bicicleta în faţa porţii şi sar pe poartă să privesc în curte. Mamă! îmi vine să strig, hai deschide!
De câte ori n-a aprins ea săraca becul din pridvor la miezul nopţii, ca să vină apoi să ne deschidă copiiilor şi nepoţilor veniţi care de pe unde mai departe... De câte ori încâ n-am pipăit ţeava de deasupra porţii, locul ascuns în care se ţinea cheia, şi alte, multe alte ori, am sărit acea poartă pentru că bunica ascunsese cheia de supărare că nu ne mai întoarcem din sat de la joc şi prieteni...
Erau, odată, deasupra porţii, în vie, cei mai parfumaţi struguri de pe pământ. Iar în colţul casei era, odată, un nuc ce-mi prilejuise noian de semne de bună purtare, pentru că numai de-acolo de sus se vedea cel mai minunat apus de soare...
Am inconjurat casa atingându-i zidul cu mâinile. Am mâncat corcoduşe verzi din pomul ce încă se îndârjea să crească dinjos de grădină. Am măsurat cu ochii păduricea de arţari dinspre Perişor, dealul din spatele casei. Mi-am umplut plămânii de iarbă crudă, flori de câmp, salcie, şi izmă. Şi, undeva, acolo, departe, pe câmp, cu sapa pusă pe umăr, am vazut-o pe mama, venind spre casă, îmbrobodită, şi un pic adusă de spate, îngrijorată de soarta copilului ce-o aşteaptă acasă.
Am luat cu mine toate astea, şi trei flori din teiul din faţa casei. Le-am îmbrăţişat cu gândul pe toate şi-am pornit înapoi. La întoarcere oamenii m-au recunoscut şi, bineînţeles, nu m-au mai lăsat să trec în fugă. M-am oprit să le vorbesc despre cum e să fii în Canada, şi despre loteria vizelor. M-au întrebat, firesc, de ai mei, părinţi, unchi, verişori. Aici toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Chiar şi eu îi ştiu şi acum pe toţi, chiar dacă nu după numele întreg; fiecare casă, fiecare bărbat, fiecare femeie, fiecare copil e ”al cuiva” – al lui Gărăoi, al lui Rus, a lu Begu, a lu Comşa. Pentru ei, acum, şi dintotdeauna, eu sunt şi voi rămâne a lu Torea lu Ispas din capu satului...
